C. Miu-Lerca (1908-1985)

(bunicul meu)

Ziarul “Dacia” an IV. No.288 -25 Dec.1942

/Număr de Crăciun/pag.8

“Cum se naşte o poezie de Crăciun”

“Nu e in intenţia mea să fac o analiză a procesului psihic al creaţiei. Ar fi să rătăcesc împreună cu cititorul în o lume de consideraţii şi de convenţii ale ştiinţei sufletului, încât cu siguranţă că ne-am plictisi chiar de Crăciun şi-ar fi păcat.

Ci, dimpotrivă, aş vrea să-l port pe cărările mai apropiate de înţelegerea noastră, în lumea cea de toate zilele, din care, fiecare desprindem câte o imagine, un sens.

Din întortochierea impresiilor, din varietatea acestor amprente apăsate zilnic în cuget, săpate adânc în inimă, sensibilitatea noastră individuală îşi conturează o nouă realitate, asemenea unui clişeu fotografic, pe care se desemnează viaţa in umbre si lumini.

Artistul, poetul, nu face altceva decât sa developeze cu darul pe care îl are si pe care ne-am obicinuit a-l numi „talent”, aceste impresii, înreliefându-le, dându-le viata, spiritualzându-le, asemenea lui Dumnezeu, care din lutul originii l-a plămădit pe Adam.

Iată cum se naşte o poezie,- o poezie de Crăciun.

Deunazi, am fost acas’ acolo in valea Căraşului, pe o coastă de deal, e cimitirul.

L-am îngropat pe Pau, unul dintre cei şasesprezece consăteni, porniţi acum 25 de ani la şcoală la Oraviţa . La secerat tuberculoza infloarea vârstei si n’a mai putut apuca Crăciunul acestui an.

L-a chemat pământul, glia natală, de care toţi cei 16, ne-am îndepărtat. Şi Pau a răspuns chemării …

În jurul gropii, pomi şi cruci.

E mult de când n’am călcat cărările acestui cimitir. Nu le-am mai recunoscut. S’au schimbat. Îşi au şi cimitirele viaţa lor.

În seara cea mare a Naşterii, la noi datinile aprind la căpătâiul mormintelor, luminări şi felinare, să nu se rătăcească sufletele cari îl caută pe Isus…

Cât de feeric ardea acest policandru de lumini ale morţii sub cupola nopţii de Ajun.

Pau, nu le va mai putea privi. Nu le vom putea privi nici noi, cei vii. Legile războiului sunt mai tari decât ale datinii. Ele sting vieţi şi lumini…

Dinacest complex de gânduri şi imagini, mi se conturează în suflet, „Colinda celor care nu mai colindă”.

Tică-Mică, fetiţa mea , îl aştepta demult, pe Moş-Crăciun. Dorinţele ei nevinovate, caracteristice celor patru anişori, desigur că sunt silit să i-le îndeplinesc. Este sacrificiul pe care îl aduce cu plăcere orice părinte visului copilăresc, este omagiul însuşi propriilor noastre amintiri. Este bucuria.

Tică-Mică, îşi doreşte , ca toate semenele ei, un pom mare, mare de tot. Îşi mai doreşte ea ceva, insistent, o nimic toată, o jucărie, un frăţior…

Copiii. Ce sfântă e naivitatea lor. Ei cred ceea ce li se spune şi spun ceea ce cred.

Tică-Mică însă e copilul oraşului. Ştie să întreţină o conversaţie la telefon, manevrează undele la radio şi se joacă pe parchet.

Copilăria mea, era alta, ţărănească. Casa moşilor, o casă mică din bârne şi văiugă. Parchetul ei era de lut, vatra umedă şi rece, vatră pe care însă am iubit-o ca orice copil al gliei.

În căsuţa aceea îmbătrânită unde maica îşi petrecea iernile la război, îl aşteptam pe Moş-Crăciun. Îl aşteptam învăţând colindele din gura taichii şi mă trudeam să le ştiu cât mai bine, să pot ,vezi Doamne, şi eu în piţărăi(la colindat n.n), cu ceilalţi ortaci de seama mea.

Ajunul colindelor piţărăii, era visul copilăriei ţărăneşti,unicul, supremul.

Noi n’aşteptam pe Moş-Crăciun să vie cu pom şi jucării domneşti.

Moş-Crăciunii nostrii, veneau aievea, tot atât de rustici ca şi noi. Erau ciobanii de la stână cu colinda şi cu datinile.

Vin ciobaniidela stână,

Rupţi din munţi de nea şi lână,

Tot de flori de fân în păr

Şi’n ii cu miros de măr…

Ciocneau ciocanul de răchie şi plecau apoi cu darurile tradiţiei: „colacul şi cârnatul, să colinde şi la altul…”

Moş-Crăciuni cu geru’n iie

Li mustaţa de inie,

Iar toiagul li sînger

Şi li sufletu de înger…

La copiii notarului, ca şi la inginerul silvic, Moş-Crăciun venea cu pom de brad şi jucării dela oraş. Le zăream prin ferestrele cu perdelele anume ridicate…

Ei căpătau săbii, cai de lemn, tobe, păpuşi…

Pe noi ne bucura numarul nucilor primite cu colinda, iar jucăriile noastre erau tot atăt de frumoase.

Doamne cât era de mândră

Săbioara mea de şândră,

La pumnar, găitani de lână

Si-o puşcă de soc, în mână…

Şi-aveam lăută de tuleu

Să m’asculte Dumnezeu.

Ducipal cal năzdrăvan,

Boata taichii, de cioban…

Aceste armonii ale copilăriei celei neuitate, îmi revin în suflet cu fiecare Crăciun şi-mi îngână colinda aducerilor aminte…

Aşa se naşte o poezie de Crăciun.”

C. Miu-Lerca

http://www.trilulilu.ro/BogdanFottescu/8afe5f4694cebd